Am reîntâlnit-o ieri pe Monica Jitariuc, de data asta într-un loc surprinzător.
La prima vedere.
Adică la un Stup care nu face miere și chiar ține, într-un mod special, să se distanțeze de menirea ancestrală a unui stup obișnuit.
Dar, care se apropie, tot într-un mod special de alte lucruri care se întâmplă într-un stup obișnuit.
De zumzăitul contiuu al unei familii de albine, de exemplu, dacă am înteles eu bine conceptul.
Adică fix cum a fost ieri cu Monica.
Ceva între un curs și un workshop/atelier experiențial, cu de toate… Cu informații, cu aha-uri, cu studii de caz concrete, aduse la fața locului, cum s-ar zice…
Un zumzăit continuu, da.
70 de curiosi/curioase să afle, de la cea mai potrivită persoana, cât mai multe lucruri despre comunicare.
* Îmi pare rău să îngreunez procesul de distanțare conceptuală, al celor de la Stup dar 70 de persoane înseamnă cam 10% din albinele care zumzăie, în sezonul activ, într-un stup care face miere.
Renumele Anei a ajuns la mine mult înainte de prezența sa personală.
Se întâmpla în timpul unei călătorii spirituale prin munții Apuseni, când am ajuns și în Roșia Montană. Cred că era prin 2017.
Toată lumea vorbea de Ana și de binele pe care încerca să îl facă pentru comunitatea din Roșia Montană. Mă simțeam ca și cum aș fi ajuns în orice colț al lumii și toată lumea îl cunoștea pe Hagi.
Doar că de data asta era vorba despre Ana
–O mâna de om, fără astâmpăr, tot timpul pe fugă. Nu știu cum rezistă fata asta
A fost prima descriere a Anei, auzită de mine în Roșia Montană.
Era ca un fel de salut. Intram într-un mic magazin, de exemplu și între oamenii foarte calzi și comunicativi, ca și noi de altfel, începea un mic dialog:
–Bună ziua, de unde sunteți?
–Din București!
–A… de la Ana? O cunoașteți pe Ana?
Și discuțiile continuau, între ei.
Între cei care o știau pe Ana. Iar eu mă simțeam cumva marginalizat că nu știam cine e ”Ana de la Pachamama”
Țin minte că la un moment dat nu am mai răbdat și prietenii de drumeție m-au pus la curent cu activitățile ei. Și de atunci mi-am promis că o voi cunoaște cândva pe fata asta.
Și a venit și vremea cunoașterii la nivel personal
În 2019, Ana organiza un festival Viața Verde, la Lacul Tei și în Parcul Titan(IOR)
La Titan, după cele 2 zile de vânzoleală continuă am avut un moment mai relaxant în care ne-am povestit despre una alta… Și atunci am simțit cumva o chimie, ne-am străpuns cumva reciproc acea carapace cu care ne protejăm sufletele în față străinilor.
Apoi a venit un alt festival, în toamna lui 2021, la care am fost invitat de Ana.
Ulterior festivalului, s-a creat o prietenie între noi. Ne-am cerut și am primit ajutor unul de la altul, în niște probleme personale.
După prima întâmplare nefastă din aprilie, jenat probabil că am aflat mai târziu nu am mai dat niciun semn de viață. Am tot amânat până când nu am mai văzut sensul.
Ca să aflu acum, după ce Ana nu mai este că unul din salvatorii săi de atunci este tatăl unui coleg de-al fiului meu din școală gimnazială…
După sărbători ne-am felicitat și am primit felicitări cu privire la un proiect de abia finalizat și am simțit la ea acea sinceritate venită de la un om trecut prin asta și care se bucură cu adevărat.
Apoi a venit vestea de azi și m-a lovit a un trăznet.
Mai întâi mi-am dat timp să mă trezesc din coșmarul pe care simțeam că-l visez. Între timp am trimis un mesaj Anei, întrebând dacă este ok. Apoi văzând cu totuși nu e un coșmar am așteptat că presă să vină cu o dezmințire, de genul ”Ne-am înșelat”
Dar coșmarul nu era vis, presa nu a dezmințit nimic și eu nu voi mai primi nicicând un răspuns de la Ana…
Nu știu… Poate că Ana a fost acea jertfă necesară, ca de aici înainte construcția unui București așa cum trebuie, să fie posibilă fără ca ce se face să fie dărâmat a doua zi.
Poate că Ana fost jertfită la construirea unui București normal, într-o Românie normală.
Un București în care să nu mai ajungă nimeni, de aici inainte, să poată fi mâncat de câini, sau ars de viu sub dărâmăturile sale. Dar, în primul rând și-ar fi dorit să trăiască!
